Alocuțiune de rămas-bun

Alocuțiune susținută de Mario Draghi, președintele BCE, la evenimentul de rămas-bun organizat în onoarea sa

Frankfurt pe Main, 28 octombrie 2019

Anul în care ne aflăm marchează împlinirea a două decenii de existență a uniunii monetare, o aniversare memorabilă din toate punctele de vedere. Nu cu mult timp în urmă, economia zonei euro era afectată de un nivel al șomajului care probabil nu mai fusese înregistrat de la Marea Depresiune și erau puse în discuție aspecte fundamentale legate de supraviețuirea euro. Astăzi, numărul persoanelor care au un loc de muncă a crescut cu 11 milioane. Încrederea publicului în moneda euro a atins cel mai înalt nivel din toate timpurile. În întreaga zonă euro, factorii de decizie reafirmă caracterul ireversibil al monedei euro.

Dar consider ziua de astăzi mai degrabă o ocazie de a reflecta decât de a celebra.

Euro este un proiect eminamente politic, o etapă fundamentală în direcția unei mai mari integrări politice, care și-a găsit justificarea economică în situația alarmantă a economiilor europene de la mijlocul anilor ’80. Șomajul a ajuns de la 2,6% în 1973 la 9,2% în 1985, iar creșterea economică a încetinit semnificativ în cele douăsprezece țări care urmau să formeze zona euro.

Liderii vizionari de la acea vreme au înțeles, totuși, că Europa dispunea de un instrument puternic pentru a spori creșterea economică: transformarea pieței comune într-o piață unică. Eliminarea obstacolelor existente din calea schimburilor comerciale și a investițiilor putea conduce la inversarea declinului potențialului economic și la reintegrarea unui număr mai mare de persoane pe piața forței de muncă.

Cu toate acestea, piața unică a însemnat întotdeauna mai mult. Scopul acesteia a fost și acela de a proteja populația de unele dintre costurile schimbărilor care urmau să se producă în mod inevitabil. Spre deosebire de procesul mai vast de globalizare, aceasta a permis Europei să își impună valorile în materie de integrare economică pentru a construi o piață, pe cât posibil, liberă și justă. Normele comune urmau să creeze un climat de încredere între țări, să le ofere celor slabi mijloacele de apărare împotriva celor puternici și să asigure protecția lucrătorilor.

În acest sens, piața unică a reprezentat o încercare îndrăzneață de „globalizare controlată”. Aceasta a combinat concurența cu niveluri de protecție a consumatorilor și protecție socială fără precedent în restul lumii.

A existat însă un tip de practică neloială pe care piața unică nu a reușit să o interzică: devalorizările competitive. Această perspectivă submina încrederea reciprocă, care era esențială pentru supraviețuirea pieței unice și pentru înregistrarea de progrese cu privire la proiectul unei integrări politice sporite.

Prin urmare, utilizarea unor monede în regim de flotare liberă nu reprezenta o opțiune, iar cea a unor cursuri de schimb fixe nu ar fi dat rezultate, în condițiile în care capitalul devenea mai mobil în Europa, după cum a demonstrat criza MCS din 1992-1993.

Răspunsul a fost crearea unei monede unice: o singură piață dotată cu o singură monedă.

Această structură a reprezentat, în mare măsură, o reușită: veniturile au crescut semnificativ pe întregul continent, integrarea și lanțurile de valoare au cunoscut o evoluție de neimaginat cu 20 de ani în urmă, iar piața unică a supraviețuit intactă după ce a depășit cea mai severă criză înregistrată din anii ’30.[1]

Ultimii 20 de ani ne-au oferit însă două învățăminte fundamentale pentru realizarea unei uniuni monetare de succes.

Primul se referă la politica monetară.

La înființarea sa, preocuparea dominantă a BCE era menținerea inflației la un nivel scăzut. BCE era o bancă centrală nouă, care nu avea în spate un istoric, astfel încât cadrul său de politici a fost conceput în mod expres în scopul edificării unei credibilități antiinflaționiste puternice. BCE a îndeplinit rapid acest obiectiv, iar derularea fără sincope a primului său deceniu de existență este meritul uriaș al primilor lideri ai BCE.

Dar nimeni nu ar fi putut prevedea că, peste puțin timp, contextul în care evolua politica monetară la nivel mondial avea să cunoască o inversare bruscă: forțele inflaționiste urmau să se transforme în forțe deflaționiste.

În toate economiile dezvoltate, aceasta a impus o nouă paradigmă pentru activitățile de bancă centrală, care a inclus două elemente: determinarea de a combate deflația cu aceeași forță precum inflația și flexibilitatea în alegerea instrumentelor utilizate în acest scop.

În ceea ce ne privește, BCE a demonstrat că nu va accepta amenințări la adresa stabilității monetare cauzate de temeri nefondate cu privire la viitorul euro. BCE a arătat că va combate cu aceeași vigoare atât riscurile în sensul scăderii, cât și pe cele în sensul creșterii la adresa stabilității prețurilor. De asemenea, a stabilit că va utiliza toate instrumentele de care dispune în cadrul mandatului său pentru a îl îndeplini, fără a depăși vreodată limitele impuse de lege.

Curtea Europeană de Justiție a proclamat legalitatea măsurilor adoptate și a confirmat marja largă de apreciere a BCE în utilizarea, într-un mod necesar și proporțional, a tuturor instrumentelor sale în vederea atingerii obiectivului pe care îl urmărește.

Această hotărâre a fost crucială, întrucât era în joc esența băncii centrale care devenise BCE și pe care majoritatea cetățenilor din Europa doresc să o vadă: o bancă centrală modernă capabilă să recurgă la toate instrumentele de care dispune, proporțional cu dificultățile cu care se confruntă, și o instituție cu adevărat federală care acționează în interesele întregii zone euro.[2]

Cel de-al doilea învățământ desprins se referă la construcția instituțională a UEM.

Zona euro are la bază principiul „dominanței monetare”, care impune ca politica monetară să se axeze numai pe stabilitatea prețurilor și să nu fie niciodată subordonată politicii fiscale. „Dominanța monetară” nu exclude comunicarea cu autoritățile guvernamentale atunci când este evident că alinierea reciprocă a politicilor ar asigura o revenire mai rapidă la stabilitatea prețurilor. Aceasta înseamnă că alinierea politicilor, acolo unde este necesară, trebuie să servească obiectivului privind stabilitatea prețurilor și nu ar trebui să acționeze în detrimentul acestuia.[3]

Astăzi, ne aflăm în situația în care ratele scăzute ale dobânzilor nu oferă același stimul ca în trecut, deoarece rata rentabilității investițiilor în economie s-a redus. Politica monetară este încă în măsură să își atingă obiectivul, dar acest demers ar putea fi mai rapid și cu mai puține efecte secundare în cazul în care politicile fiscale ar fi aliniate cu aceasta.

Din acest motiv, începând cu anul 2014, BCE a pus treptat un accent sporit pe mixul de politici macroeconomice în zona euro.[4] O politică fiscală mai activă în zona euro ar face posibilă ajustarea mai rapidă a politicilor noastre și ar conduce la rate mai ridicate ale dobânzilor.

În cadrul uniunii noastre monetare, politicile naționale dețin rolul principal în stabilizarea fiscală, într-un grad mult mai ridicat decât în cazul politicilor statale din SUA. Politicile naționale nu pot însă garanta întotdeauna orientarea corectă a politicii fiscale pentru zona euro în ansamblu. Coordonarea unor politici fiscale descentralizate este, în mod inerent, complexă. Iar aplicarea unor politici necoordonate nu este suficientă, întrucât efectele de contagiune de la o țară la alta generate de expansiuni fiscale sunt relativ scăzute.

Acesta este motivul pentru care avem nevoie de o capacitate fiscală a zonei euro cu o dimensiune și o concepție corespunzătoare: suficient de amplă pentru a stabiliza uniunea monetară, dar concepută astfel încât să nu genereze hazard moral excesiv.

Nu va exista o soluție perfectă. Atunci când riscurile sunt partajate, hazardul moral nu poate fi niciodată redus la zero, deși poate fi, în mare parte, limitat prin concepție. În același timp, ar trebui să admitem și faptul că partajarea riscurilor poate contribui la reducerea lor.

Crearea unei uniuni a piețelor de capital, care ar conduce la o partajare sporită a riscurilor în sectorul privat, ar reduce considerabil ponderea riscurilor care trebuie gestionate printr-o capacitate fiscală centrală. Aceasta din urmă ar diminua, la rândul său, riscurile la nivelul întregii uniuni în situațiile în care politicile naționale nu își pot îndeplini rolul.

În alte regiuni în care politica fiscală a deținut un rol mai important începând cu perioada crizei, am constatat că redresarea a început mai devreme, iar revenirea la stabilitatea prețurilor s-a produs mai rapid. În SUA s-a înregistrat, în medie, un deficit de 3,6% din 2009 până în 2018, în timp ce zona euro a consemnat un excedent de 0,5%.[5]

Cu alte cuvinte, SUA au dispus atât de o uniune a piețelor de capital, cât și de o politică fiscală anticiclică. Zona euro nu beneficia de o uniune a piețelor de capital și avea o politică fiscală prociclică.

Drumul către o capacitate fiscală va fi, cel mai probabil, unul lung. Experiențele din trecut demonstrează că bugetele au fost rareori create în scopul general al stabilizării, fiind mai degrabă destinate îndeplinirii unor obiective specifice de interes public. În SUA, acest obiectiv a fost necesitatea de a depăși Marea Depresiune care a condus la expansiunea bugetului federal în anii ’30. Poate că în cazul Europei va fi nevoie de o cauză urgentă, precum atenuarea efectelor schimbărilor climatice, pentru a suscita o astfel de focalizare colectivă.

Indiferent de calea de urmat, este evident că în acest moment este nevoie să ne îndreptăm mai mult, și nu mai puțin, către Europa. Abordarea mea nu este una axiomatică, ci se înscrie în cele mai autentice tradiții ale federalismului. Acolo unde rezultatele sunt obținute în mod optim prin intermediul politicilor naționale, să lăsăm lucrurile așa cum sunt, însă atunci când numai prin colaborare putem soluționa preocupările legitime ale publicului, avem nevoie ca Europa să fie mai puternică.

Pentru noi, europenii, asigurarea unei suveranități reale care să răspundă nevoilor cetățenilor în materie de securitate și prosperitate nu poate fi obținută, într-o lume globalizată, decât prin conlucrare.[6] Așa cum a declarat doamna cancelar Merkel, „noi, europenii, trebuie să ne luăm destinul în propriile mâini dacă dorim să supraviețuim ca o comunitate.”[7]

Colaborarea ne permite să ne protejăm interesele în economia mondială, să rezistăm presiunilor exercitate de puterile străine, să influențăm normele globale pentru a reflecta standardele noastre și să asigurăm respectarea valorilor noastre la nivelul corporațiilor internaționale. Niciunul dintre aceste obiective nu poate fi îndeplinit în aceeași măsură de către țări care acționează în mod individual. Într-o lume globalizată, partajarea suveranității reprezintă o modalitate de a o recâștiga.

Totuși, recunoașterea necesității de a exercita, pentru a fi eficace, ceea ce președintele Macron a numit „suveranitatea europeană”[8] nu înseamnă că dispunem deja de infrastructurile politice necesare îndeplinirii acestui scop în prezent. Cu toate acestea, conștientizarea necesității lor cunoaște o intensificare rapidă.

Am constatat acest lucru cu ocazia celor mai recente alegeri pentru Parlamentul European, poate primele alegeri de acest tip în care s-au dezbătut cu precădere chestiuni europene. Chiar și cei care urmăreau să încetinească integrarea europeană au încercat acest lucru contestând instituțiile UE, și nu respingând în mod direct legitimitatea lor.

Acesta este doar un început, dar sugerează că uniunea noastră se află pe drumul cel bun. Am convingerea că va continua în această direcție, deoarece, în ultimă instanță, interesul propriu al țărilor individuale este cel care ne trasează viitorul parcurs către o suveranitate europeană.

Acțiunile multor cetățeni dedicați ideii europene, atât la nivel național, cât și la nivelul UE, ne-au ajutat să ajungem în acest punct. Există trei grupuri ale căror contribuții aș dori să le evidențiez.

Primul este reprezentat de personalul BCE și cel al băncilor centrale naționale.

În perioada crizei au existat numeroase momente în care BCE s-a aflat în situații realmente inedite. Ne-am confruntat, din toate punctele de vedere, cu o situație economică extrem de complexă, în care noi dificultăți își făceau apariția de îndată ce cele vechi erau soluționate.

Anii respectivi au fost intenși pentru dumneavoastră și pentru familiile dumneavoastră. Însă devotamentul dumneavoastră, succesul măsurilor pe care le-ați conceput și competențele de care ați dat dovadă în cadrul Eurosistemului în implementarea acestor măsuri vor face acei ani demni de rememorat.

Politicile respective se află acum la dispoziția tuturor factorilor de decizie viitori care se vor confrunta cu dificultăți similare. Este o moștenire cu care toți membrii personalului Eurosistemului se pot mândri. Așadar, permiteți-mi să îmi exprim recunoștința pentru toate eforturile remarcabile pe care le-ați depus, care au adus BCE și, implicit, cetățenilor europeni o contribuție reală în aceste vremuri fără precedent.

În al doilea grup pe care aș dori să îl menționez se află colegii mei din Comitetul executiv și din Consiliul guvernatorilor, atât cei anteriori, cât și cei actuali. În ultimii opt ani, ați adoptat o serie de măsuri în circumstanțe extraordinare. Piatra de temelie a acestor decizii a fost angajamentul dumneavoastră consecvent și necondiționat față de mandatul nostru.

Ați dat dovadă de o determinare de neclintit atât cu privire la îndeplinirea mandatului, cât și cu privire la respectarea limitelor sale și nu ați acceptat niciodată un eșec. Analiza retrospectivă a realizărilor dumneavoastră în condiții extrem de dificile și cu convingerea că ați ameliorat bunăstarea multor cetățeni constituie un motiv de satisfacție.

Ceea ce îi unește pe membrii Consiliului guvernatorilor a depășit și va depăși întotdeauna cu mult orice i-ar putea diviza. Cu toții împărtășim același devotament față de mandatul nostru și aceeași pasiune pentru Europa. Am încredere că această convingere comună va continua să servească BCE și Europei în anii care vin.

Cel de-al treilea grup este format din liderii Europei.

A trebuit să luăm măsuri care au părut uneori controversate la prima vedere și ale căror beneficii au devenit evidente cu încetineală. Determinarea noastră nu a pierdut niciodată din intensitate, întrucât s-a bazat pe eforturile temeinice ale personalului nostru, alimentate de empatia față de cetățenii care aveau de suferit și întărite de convingerea că politicile le vor îmbunătăți situația.

În astfel de vremuri însă, mai ales într-o uniune monetară multistatală, liderii politici care s-au ridicat deasupra perspectivelor naționale atunci când au evaluat politica noastră monetară și care au admis perspectiva zonei euro și au explicat-o publicului național au constituit un bastion esențial pentru independența noastră.

Sunt mulțumit că am avut astfel de lideri în Europa și îmi exprim recunoștința pentru sprijinul constant și încurajările dumneavoastră din întreaga perioadă a crizei.

Domnule președinte Macron, domnule președinte Mattarella, doamnă cancelar Merkel, ne-ați adus un sprijin indefectibil în Consiliul European și în forumurile mondiale, într-un moment în care alte bănci centrale principale s-au confruntat cu presiuni politice din ce în ce mai puternice. V-ați opus vehement vocilor iliberale care ar dori să ne vadă întorcând spatele integrării europene.

Și, în momente critice, ați luat măsurile necesare pentru protejarea monedei euro și a moștenirii care ne-a fost lăsată: o Europă unită, pașnică și prosperă.

A sosit momentul să predau ștafeta doamnei Christine Lagarde. Am toată încrederea că veți fi un lider excelent al BCE.

Obiectivul meu a fost întotdeauna acela de a respecta mandatul consacrat în Tratat și de a-l îndeplini în totală independență cu ajutorul unei instituții care a devenit o bancă centrală modernă, capabilă să gestioneze orice provocare.

Ocuparea acestei funcții a fost un privilegiu și o onoare.

Vă mulțumesc.

[1]A se vedea discursul intitulat „Europe and the euro 20 years on”, susținut de Mario Draghi cu ocazia acceptării titlului de Laurea Honoris Causa în economie acordat de Universitatea Sant'Anna, Pisa, 15 decembrie 2018.
[2]A se vedea discursul intitulat „Twenty Years of the ECB’s monetary policy”, susținut de Mario Draghi cu ocazia ECB Forum on Central Banking, Sintra, 18 iunie 2019.
[3]A se vedea discursul intitulat „Policymaking, responsibility and uncertainty”, susținut de Mario Draghi cu ocazia acceptării titlului de Laurea Honoris Causa acordat de Università Cattolica, 11 octombrie 2019.
[4]A se vedea discursul intitulat „Unemployment in the euro area”, susținut de Mario Draghi cu ocazia Annual central bank symposium, Jackson Hole, 22 august 2014.
[5]Soldul primar mediu ajustat ciclic ca procent din PIB potențial.
[6]A se vedea discursul intitulat „Suveranitatea într-o lume globalizată”, susținut de Mario Dragi cu ocazia acceptării titlului de Laurea Honoris Causa în drept acordat de Università degli Studi di Bologna, Bologna, 22 februarie 2019.
[7]Discurs susținut de cancelarul Angela Merkel la Parlamentul European, Strasbourg, 13 noiembrie 2018.
[8]Discurs susținut de președintele Emanuel Macron la Parlamentul European, Strasbourg, 17 aprilie 2018.

Speaking engagements

Contacte media