Întrebări frecvente privind extinderea UE și Uniunea Economică și Monetară (UEM)

La 1 mai 2004, au aderat la UE următoarele state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Bulgaria și România au devenit state membre ale UE la 1 ianuarie 2007, iar Croația la 1 iulie 2013. În prezent, există cinci țări candidate la aderarea la UE: Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și Turcia. Criteriile de aderare sunt identice pentru toate țările și rămân cele stabilite de Consiliul European de la Copenhaga în 1993.

Nu. Totuși, se anticipează că acestea vor adopta euro când vor îndeplini criteriile de convergență de la Maastricht. Spre deosebire de Danemarca, noile state membre ale UE nu au dreptul de a recurge la clauza de exceptare de la adoptarea monedei unice.

Nu există un astfel de calendar, după cum se menționează în poziția Consiliului guvernatorilor BCE privind politica de curs de schimb referitoare la țările în curs de aderare, publicată la 18 decembrie 2003. În vederea adoptării euro, aceste țări trebuie să atingă un grad înalt de convergență economică sustenabilă, pe care Consiliul UE îl evaluează pe baza rapoartelor elaborate de Comisie și de BCE privind îndeplinirea criteriilor de convergență de la Maastricht de către aceste țări. Aceste rapoarte sunt elaborate cel puțin o dată la doi ani sau la solicitarea unui stat membru care dorește să adopte euro.

În vederea adoptării euro, statele membre trebuie să atingă un grad înalt de convergență economică sustenabilă. Acesta este evaluat pe baza îndeplinirii criteriilor de convergență prevăzute la articolul 140 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și detaliate într-un protocol anexat la Tratate. Criteriile de convergență presupun:

• „realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor”. Aceasta înseamnă că „un stat membru are o stabilitate durabilă a nivelului prețurilor și o rată medie a inflației, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăși cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata inflației a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor”.
• „caracterul solid al finanțelor publice”. Aceasta înseamnă că, în momentul examinării de către Consiliu, statul membru respectiv nu trebuie să înregistreze un deficit excesiv. Consiliul hotărăște dacă există sau nu un deficit excesiv în funcție de:
  1. raportul dintre deficitul public prevăzut sau realizat și produsul intern brut la prețurile pieței, care nu poate depăși 3%;
  2. raportul dintre datoria publică și produsul intern brut la prețurile pieței, care nu poate depăși 60%.
  Cu toate acestea, evaluarea respectării criteriului privind disciplina fiscală va ține seama și de alți factori, ca de exemplu progresele înregistrate anterior în privința reducerii dezechilibrelor bugetare și/sau existența unor factori excepționali și temporari care contribuie la crearea unor astfel de dezechilibre. Mai mult, în conformitate cu versiunea revizuită a Pactului de stabilitate și creștere în vigoare de la sfârșitul anului 2011, evaluarea va include și gradul de conformitate cu regulile consolidate de guvernanță fiscală. Inter alia, statele membre a căror pondere a datoriei publice în PIB depășește 60% trebuie să diminueze această valoare până la nivelul de referință într-un ritm satisfăcător, și anume în concordanță cu valoarea de referință pentru reducerea ponderii datoriei introdusă recent.
• „respectarea marjelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu euro”. În evaluarea respectării acestui criteriu, se urmărește ca respectivul curs de schimb să fie apropiat de paritatea centrală față de euro, fără tensiuni grave, pe o perioadă de cel puțin doi ani, în paralel cu luarea în considerare a altor factori care ar fi putut duce la aprecierea cursului de schimb.
• „caracterul durabil al convergenței [...] se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung”. Acesta presupune că, „în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, un stat membru a avut o rată a dobânzii nominale medii pe termen lung care nu o poate depăși cu mai mult de 2 puncte procentuale pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor. Ratele dobânzilor sunt calculate pe baza obligațiunilor guvernamentale pe termen lung sau a unor titluri comparabile, ținând seama de diferențele dintre definițiile naționale”.
• evaluarea va lua în considerare și alți factori, ca de exemplu „rezultatele integrării piețelor, situația și evoluția balanțelor de plăți curente, precum și o examinare a evoluției costurilor salariale unitare și a altor indici de preț”.

În plus, conform articolului 140 din Tratat, evaluarea convergenței va include și examinarea compatibilității legislației naționale a fiecăruia dintre statele membre respective, inclusiv a statutului băncii centrale naționale, cu articolele 130 și 131 din Tratat și cu Statutul SEBC și al BCE.

Rezoluția MCS II menționează că „participarea la mecanismul cursului de schimb va fi facultativă pentru statele membre din afara zonei euro. Cu toate acestea, se așteaptă ca statele membre cu derogare să adere la acest mecanism. Un stat membru care nu participă de la început la mecanismul cursului de schimb poate adera la o dată ulterioară.” Nu există condiții prealabile specifice de intrare, dar paritatea centrală și banda de fluctuație trebuie stabilite de comun acord. În același timp, după cum s-a menționat mai sus, participarea la MCS II pentru o perioadă de cel puțin doi ani înaintea examinării stadiului de convergență este unul dintre criteriile care trebuie îndeplinite în vederea adoptării euro (a se vedea, de asemenea, poziția Consiliului guvernatorilor BCE privind politica de curs de schimb referitoare la țările în curs de aderare, publicată la 18 decembrie 2003).

În conformitate cu Rezoluția Consiliului European de la Amsterdam, din data de 16 iunie 1997, deciziile privind paritățile centrale în MCS II se adoptă de comun acord de către miniștrii finanțelor din statele membre ale zonei euro, BCE și miniștrii finanțelor și guvernatorii băncilor centrale din statele din afara zonei euro care participă la noul mecanism, conform unei proceduri comune, cu implicarea Comisiei Europene, după consultarea Comitetului Economic și Financiar. Miniștrii finanțelor și guvernatorii băncilor centrale din statele membre care nu participă la MCS II iau parte la lucrări, dar nu au drept de vot. Toate părțile care au căzut de acord, inclusiv BCE, au dreptul să inițieze o procedură confidențială destinată revizuirii parităților centrale (a se vedea, de asemenea, poziția Consiliului guvernatorilor BCE privind politica de curs de schimb referitoare la țările în curs de aderare, publicată la 18 decembrie 2003).

Moneda euro elimină riscul valutar la nivelul țărilor care o adoptă, fapt ce atrage și reducerea ratelor dobânzilor, și permite țărilor să beneficieze de avantajele stabilității prețurilor, care reprezintă obiectivul fundamental al BCE. De asemenea, aceasta creează premisele funcționării, între țările care o adoptă, a unei piețe de capital complexe, lichide și integrate. În cazul deplasărilor în interiorul zonei euro, nu mai sunt necesare schimbul valutar și achitarea costurilor de tranzacție aferente. Totuși, în vederea valorificării la maximum a potențialului acestor avantaje, o țară trebuie să fie pregătită pentru adoptarea euro. Acest lucru va fi evaluat pe baza criteriilor de convergență de la Maastricht.

BCE și Comisia Europeană vor elabora rapoarte de convergență fie o dată la doi ani, fie la solicitarea unui stat membru cu derogare. Aceste rapoarte stau la baza deciziei Consiliului UE privind îndeplinirea condițiilor necesare pentru adoptarea euro de către statul membru respectiv. Toate rapoartele de convergență ale BCE sunt disponibile în secțiunea Publications a acestui website. Pe lângă rolul său în contextul procesului de convergență, BCE cooperează și cu băncile centrale naționale ale noilor state membre ale UE pentru a le facilita integrarea în cadrul operațional al Eurosistemului.

Băncile centrale ale noilor state membre ale UE sunt membri cu drepturi depline ai Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), iar guvernatorii acestora sunt membri cu drepturi depline ai Consiliului general. Experții băncilor centrale din comitetele SEBC au statutul de membri cu drepturi depline atunci când comitetele se reunesc în configurația SEBC, care include toate băncile centrale naționale (BCN) din UE, nu numai pe cele din zona euro. După adoptarea monedei euro de către noile state membre, guvernatorii băncilor centrale respective vor deveni membri ai Consiliului guvernatorilor, iar experții acestora vor deveni membri ai comitetelor SEBC reunite în configurația corespunzătoare Eurosistemului (respectiv toate BCN din zona euro).

„Euroizarea” contravine principiilor economice de bază ale UEM, care preconizează adoptarea monedei euro ca punct terminus al unui proces de convergență, într-un cadru multilateral. Etapele prevăzute în Tratat cu privire la modalitatea de adoptare a monedei euro nu pot fi evitate prin euroizare unilaterală.

MCS II este un mecanism multilateral în care monedele statelor membre neparticipante la zona euro sunt ancorate la cursul euro și în cadrul căruia deciziile sunt adoptate de comun acord de către părțile implicate. Un stat membru poate să nu renunțe la regimul de consiliu monetar bazat pe euro ca angajament unilateral în cadrul MCS II, cu condiția să se convină asupra cursului de schimb fix stabilit în cadrul regimului de consiliu monetar, care să devină apoi paritatea centrală a acelei monede în cadrul MCS II. Regimurile de consiliu monetar care nu se bazează pe euro nu sunt compatibile cu participarea la MCS II. Într-un sens mai larg, Consiliul guvernatorilor BCE nici nu încurajează, nici nu descurajează adoptarea regimurilor de consiliu monetar. Totuși, aceste regimuri nu pot fi considerate drept alternative viabile la participarea pentru o perioadă de doi ani la MCS II (a se vedea poziția Consiliului guvernatorilor BCE privind politica de curs de schimb referitoare la țările în curs de aderare, publicată la 18 decembrie 2003).

Guvernatorii băncilor centrale naționale ale tuturor statelor membre ale UE sunt membri cu drepturi depline în Consiliul general al BCE, din care mai fac parte președinta și vicepreședintele BCE. După adoptarea monedei unice de către noile state membre, guvernatorii băncilor centrale respective vor deveni membri ai Consiliului guvernatorilor BCE. Cu toate acestea, numărul membrilor cu drept de vot nu poate depăși 21: dintre care 6 drepturi de vot permanente pentru membrii Comitetului executiv și 15 drepturi de vot pentru guvernatorii băncilor centrale naționale, care vor fi exercitate prin rotație. Toți membrii care pot vota vor avea dreptul la un singur vot, conform principiului „un membru, un vot”. Toți membrii vor avea dreptul de a asista la reuniuni și de a lua cuvântul în cadrul acestora.

Da. Conform Statutului SEBC, toate băncile centrale naționale participante la SEBC subscriu la capitalul BCE, potrivit unei grile de repartiție care reflectă ponderea fiecărei țări în populația și produsul intern brut ale UE. Cu toate acestea, băncile centrale naționale ale țărilor care încă nu au adoptat euro trebuie să verse numai 3,75% din valoarea totală a capitalului subscris.