Cadrul de politică al UEM

Introducere

Arhitectura instituțională a Uniunii Economice și Monetare (UEM) se bazează pe o structură dublă. Competențele în ceea ce privește formularea politicii monetare și a politicii valutare au fost transferate la nivelul zonei euro odată cu introducerea monedei unice, în timp ce competențele privind politica economică au fost menținute, în principal, la nivelul factorilor responsabili de elaborarea politicilor naționale.

Această delimitare a atribuțiilor, stabilită prin Tratatul de la Maastricht din anul 1992, presupune ca politicile economice – cum sunt politicile fiscale și cele structurale – să țină adesea seama de caracteristicile naționale și de cele instituționale, care reprezintă frecvent elementul central al dezbaterilor publice și politice la nivel național. De asemenea, se anticipează că acest cadru va genera un anumit grad de concurență în ceea ce privește politicile aplicate de factorii de decizie la nivel național, contribuind astfel la apariția celor mai bune practici care ar urma să fie preluate și valorificate de autoritățile guvernamentale (a se vedea articolele din Buletinele lunare ale BCE intitulate Cadrul instituțional și funcționarea zonei euro din anul 2008 și The Economic policy framework in EMU din anul 2001).

Totodată, piața unică europeană a conferit economiilor din UE un grad ridicat de interdependență. În zona euro, integrarea economică și financiară a sporit în continuare ca urmare a introducerii monedei unice. Pentru a ține seama de aceste interdependențe (în special de efectele de contagiune, respectiv situațiile în care deciziile de politică monetară adoptate de o țară le influențează pe celelalte), este necesar ca politicile economice să facă parte dintr-un cadru european de coordonare și de supraveghere. De asemenea, răspunsurile necoordonate ale politicii economice pe plan național pot fi mai puțin eficiente în contextul unui șoc puternic comun, care afectează, în general, în mod similar, majoritatea sau totalitatea țărilor europene, cum este cazul crizei financiare și economice actuale. Totodată, un cadru european este, de asemenea, necesar, deoarece politicile economice naționale trebuie orientate către stabilitate pentru a asigura compatibilitatea cu politica monetară unică și cu obiectivul său fundamental, respectiv stabilitatea prețurilor, astfel cum se prevede în Tratat.

Cu toate acestea, criza financiară și economică a pus în evidență principalele puncte slabe ale cadrului de guvernanță economică. Aceasta din urmă s-a bazat pe ipoteza potrivit căreia țările vor dispune de stimulente suficiente pentru „a păstra ordinea în propria casă” și, implicit, pentru a contribui la binele comun al zonei euro. Deciziile de politică economică reprezentau, în practică, obiectul unor constrângeri moderate la nivel european, chiar și în domeniile în care se presupunea că sunt aplicate reguli stricte (în esență, politica fiscală – a se vedea mai jos). Presiunile la nivel de omolog, respectiv presiunile exercitate reciproc de statele membre pentru a aplica politici economice sănătoase, au fost, în mare măsură, inexistente la nivelul dezbaterilor europene privind aceste politici. În plus, nici piețele financiare nu și-au exercitat în mod corespunzător rolul disciplinar.

Experiența acumulată în perioada ulterioară introducerii euro sugerează că au fost deja atinse limitele posibile în domeniul coordonării flexibile a politicilor, în ceea ce privește atât elaborarea, cât și implementarea normelor și recomandărilor europene. Existența unor efecte de contagiune semnificative ale acestor politici în rândul țărilor din zona euro justifică în mod evident un grad mai pronunțat de integrare a politicilor fiscale, structurale și financiare, conducând, în cele din urmă, la o uniune economică matură, care să asigure funcționarea fără sincope a UEM. În acest context, BCE a solicitat schimbări radicale în direcția consolidării bazelor instituționale ale UEM și, implicit, a realizării unei uniuni economice mai compacte, pe măsura gradului de interdependență și de integrare economică deja atins prin uniunea monetară (a se vedea Reinforcing Economic Governance in the euro area).

Prezentare generală a instrumentelor de supraveghere și de coordonare a politicilor economice în interiorul UEM

Orientările integrate

Ținând seama de gradul sporit de interconectare a economiilor statelor membre ale UE – în special a celor din zona euro –, Tratatul impune statelor membre să își considere politicile economice drept o chestiune de interes comun și să le coordoneze în cadrul Consiliului UE (articolul 121 din TFUE). Mai exact, Tratatul (articolul 120 din TFUE) prevede adoptarea unor orientări generale ale politicilor economice (OGPE), care să formuleze recomandări adresate factorilor de decizie în domeniul politicilor macroeconomice și structurale. OGPE, care au fost adoptate de Consiliul UE în baza unei recomandări a Comisiei, au reprezentat unul dintre instrumentele principale de coordonare a politicilor pe parcursul primului deceniu de existență a UEM.

Începând cu anul 2005, OGPE au făcut obiectul unei comasări cu așa-numitele linii directoare privind ocuparea forței de muncă (articolul 148 din TFUE), care au devenit orientările integrate. Acestea sunt aprobate la cel mai înalt nivel politic, respectiv de către liderii UE, la reuniunile de primăvară ale Consiliului European și actualizate în funcție de necesități.

Strategia Europa 2020

Reformele economice întreprinse pe piața bunurilor și serviciilor și pe piața forței de muncă în vederea flexibilizării și a stimulării concurenței sunt esențiale pentru funcționarea fără sincope a UEM. Aceste reforme permit statelor membre sporirea potențialului de creștere economică și a gradului de ocupare a forței de muncă. De asemenea, aceste reforme constituie un sprijin pentru statele membre în vederea îmbunătățirii productivității muncii și a competitivității, în paralel cu îmbunătățirea rezistenței acestor economii la șocurile economice. Necesitatea aplicării de reforme structurale este reiterată la nivelul zonei euro, având în vedere faptul că statele membre nu mai pot utiliza politica monetară și politica valutară drept instrumente ale politicilor economice naționale. Prin urmare, reformele structurale sunt, de asemenea, esențiale pentru a se evita apariția unor dezechilibre în zona euro.

În acest context, liderii UE au adoptat, la reuniunea Consiliului European din luna iunie 2010, „Strategia Europa 2020”, respectiv strategia Uniunii de creare de locuri de muncă și de favorizare a creșterii economice cu ajutorul reformelor economice și sociale, concomitent cu protejarea mediului înconjurător. Pentru realizarea unei creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii, strategia cuprinde măsuri de politică economică la nivel național și la nivelul UE care să favorizeze protecția socială la nivel european. Dezideratele ambițioase ale Strategiei Europa 2020 sunt exprimate prin intermediul celor cinci obiective majore ale UE, care vizează ocuparea forței de muncă, domeniul cercetării și dezvoltării, schimbările climatice, educația și combaterea sărăciei.

În cadrul acestei strategii, statele membre prezintă, cu frecvență anuală, programele naționale de reformă, în conformitate cu orientările integrate, care urmăresc eliminarea obstacolelor în calea creșterii economice și a ocupării forței de muncă la nivel național. Eforturile statelor membre sunt sprijinite la nivelul UE de inițiativele emblematice și de politicile de însoțire care sunt asociate, de exemplu, procesului de realizare a pieței unice, de finanțare a cercetării și inovării și de ameliorare a accesului firmelor din UE la piețele internaționale ec.europa.eu/europe2020/.

Strategia Europa 2020 este urmarea Strategiei de la Lisabona, care a înregistrat numai succese parțiale, în principal din cauza acordurilor de guvernanță slabe, a absenței unor obiective clare și a comunicării deficitare (a se vedea articolul din Buletinul lunar – iulie 2005 intitulat Monthly Bulletin article July 2005: The Lisbon strategy – five years on). Strategia Europa 2020 urmărește remedierea acestor puncte slabe, îndeosebi prin conferirea unui rol marcant Consiliului European în orientarea procesului de implementare a reformelor propuse și în consolidarea supravegherii politicilor de reformă ale statelor membre.

Noul cadru de guvernanță economică

Ca reacție la criza financiară și economică, Consiliul și Parlamentul European au adoptat, în anul 2011, un pachet de măsuri legislative în vederea consolidării cadrului de guvernanță economică al UE (pentru o evaluare generală a BCE, a se vedea articolul din Buletinul lunar – martie 2011 intitulat The reform of economic governance in the euro area – essential elements).

Pactul de stabilitate și creștere

Existența unor finanțe publice solide contribuie la realizarea altor obiective importante de politică economică – precum creșterea economică puternică și durabilă – și, implicit, susține crearea de locuri de muncă. Disciplina fiscală facilitează, de asemenea, îndeplinirea misiunii băncii centrale de a menține stabilitatea prețurilor (a se vedea articolul din Buletinul lunar – iulie 2008 intitulat One monetary policy and many fiscal policies: ensuring a smooth functioning of EMU).

Ținând seama de acestea, Tratatul solicită statelor membre să evite deficitele excesive (articolul 126 din TFUE). Adoptat în anul 1997, Pactul de stabilitate și creștere (PSC) consolidează dispozițiile Tratatului privind disciplina fiscală prin stabilirea unei proceduri de supraveghere multilaterală care dispune de o componentă preventivă și de o componentă corectivă (a se vedea Ten years of the Stability and Growth Pact).

Componenta preventivă se bazează pe supravegherea periodică a finanțelor publice naționale. Comisia și Consiliul UE evaluează, cu frecvență anuală, programele de stabilitate ale țărilor participante la zona euro și programele de convergență prezentate de țările neparticipante la zona euro. Aceste programe oferă o privire de ansamblu asupra evoluțiilor economice și fiscale din fiecare țară și stabilesc un obiectiv pe termen mediu pentru politica fiscală, precum și traiectoria de ajustare pentru atingerea acestui obiectiv. Comisia poate emite o avertizare timpurie la adresa unui stat membru care riscă neîndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul PSC.

Mecanismul corectiv al PSC presupune declanșarea procedurii de deficit excesiv în situația în care un stat membru nu își îndeplinește angajamentele asumate. Consiliul UE adoptă recomandări adresate statului membru în cauză, stabilind totodată un termen pentru remedierea deficitelor înregistrate. Consiliul UE monitorizează implementarea recomandărilor sale și abrogă decizia privind existența unui deficit excesiv după corectarea acestuia. În situația în care un stat membru nu se conformează, sunt prevăzute și alte măsuri, de la întărirea procesului de supraveghere și de raportare la impunerea unor sancțiuni financiare. Statului membru în cauză i se permite participarea la discuțiile privind recomandările necesare în cadrul Consiliului UE, dar, în conformitate cu dispozițiile Tratatului de la Lisabona, acesta nu mai are drept de vot.

Experiența acumulată în perioada ulterioară introducerii euro relevă faptul că dispozițiile PSC nu au reușit să creeze un nivel suficient de disciplină fiscală în unele state membre. Cu toate acestea, contrar recomandării BCE, statele membre au convenit, în anul 2005, asupra unei reforme a PSC, care a conferit procedurilor un grad mai ridicat de flexibilitate. În ceea ce privește componenta preventivă, reforma a permis mai multă discreție în privința stabilirii și a înregistrării de progrese pentru îndeplinirea obiectivului pe termen mediu în domeniul stabilității fiscale (a se vedea mai jos). Cât privește componenta corectivă, noile reguli prevăd extinderea apelului la discreție în stabilirea deficitului excesiv și prelungirea termenelor procedurale (a se vedea articolul din Buletinul lunar – august 2005 intitulat The Reform of the Stability and Growth Pact).

În anul 2011, ținând seama de concluziile desprinse în urma crizei financiare și economice, PSC a constituit din nou obiectul unei revizuiri în cadrul reformei generale vizând perfecționarea guvernanței economice. O inovație notabilă în vederea consolidării Pactului se referă la faptul că procedurilor decizionale li s-a imprimat un caracter mai automatic prin introducerea conceptului de majoritate calificată inversă: anumite recomandări ale Comisiei vor fi considerate adoptate, cu excepția situației în care Consiliul le respinge cu majoritate calificată într-un anumit interval de timp. De asemenea, se pune mai mult accentul pe criteriul datoriei publice și pe sustenabilitatea pe termen lung a finanțelor publice. În plus, au fost adăugate sancțiuni la nivel politic și financiar, mai timpurii și mai graduale, pentru a încuraja statele membre să se conformeze dispozițiilor Pactului.

Deși aceste măsuri reprezintă un pas în direcția corectă, reforma ar fi trebuit să fie mai amplă. În special, BCE regretă faptul că unul dintre aspectele-cheie ale acestei schimbări radicale, respectiv caracterul mai automatic conferit procesului decizional prin utilizarea, în cea mai mare măsură posibilă, a votului cu majoritate calificată inversă, a fost abordat numai parțial.

Cadrul de supraveghere macroeconomică

În contextul reformei din anul 2011 vizând perfecționarea guvernanței economice, Consiliul și Parlamentul European au adoptat un nou cadru de supraveghere macroeconomică. Noua procedură de supraveghere are drept obiectiv identificarea și soluționarea dezechilibrelor macroeconomice, precum și reducerea pierderilor de competitivitate. Prin urmare, aceasta va completa procesul de supraveghere existent la nivel național conform Strategiei Europa 2020, care se concentrează asupra încurajării unei creșteri economice durabile și favorabile inserției sociale și a ocupării forței de muncă. Noul mecanism, dotat cu o componentă preventivă și o componentă corectivă, se va aplica tuturor celor 27 de state membre ale UE.

Componenta preventivă se bazează pe un mecanism de alertă conceput pentru a identifica dezechilibrele încă dintr-un stadiu incipient. Mai concret, la începutul fiecărui semestru european (a se vedea mai jos), Comisia va evalua realizările statelor membre prin prisma unui tablou de bord cuprinzând un set de indicatori macroeconomici în vederea depistării existenței sau a riscului de manifestare a unor dezechilibre macroeconomice. Rezultatele obținute și analiza aferentă vor fi publicate într-un raport. În situația în care constată că există state membre care prezintă indicii ale unor dezechilibre macroeconomice semnificative, Comisia va elabora o analiză aprofundată a evoluțiilor economice, financiare și bugetare înregistrate în statul membru respectiv. În baza acestui document, Consiliul poate formula recomandările necesare pentru statul membru respectiv.

Dacă, pe parcursul realizării analizei, Comisia identifică prezența unor dezechilibre macroeconomice semnificative, aceasta poate propune să fie declanșată așa-numita „procedură privind dezechilibrele macroeconomice” în cadrul componentei corective a procedurii de supraveghere macroeconomică. Consiliul va adresa o recomandare țării care face obiectul unei proceduri privind dezechilibrele macroeconomice; la rândul ei, această țară trebuie să prezinte un plan de măsuri corective la nivel național, ca răspuns la recomandarea Consiliului. Implementarea planului de măsuri corective de către statul membru în cauză va constitui ulterior obiectul unei monitorizări atente a Comisiei și a Consiliului, un proces care va include rapoarte intermediare și misiuni de supraveghere. În cazul nerespectării recomandărilor formulate, este prevăzut un mecanism de sancționare, inspirat de procedura aplicabilă deficitelor excesive în ceea ce privește supravegherea fiscală.

BCE a salutat cu multă satisfacție crearea unui nou cadru de supraveghere macroeconomică, care elimină o lacună importantă la nivelul cadrului de guvernanță al UEM. Eficiența noului mecanism nu trebuie însă limitată de sfera sa amplă de cuprindere, inclusiv în privința indicatorilor utilizați, pentru ca acesta să poată corecta dezechilibrele și vulnerabilitățile încă dintr-un stadiu incipient.

Semestrul european

Începând cu anul 2011, supravegherea de către UE a politicilor economice promovate de statele membre a fost organizată, cu frecvență anuală, în cadrul semestrului european. Acest proces, care are loc în prima jumătate a anului, a fost inițiat pentru a realiza o mai bună aliniere a supravegherii la nivelul UE a politicilor economice și fiscale, care rămân separate din perspectivă juridică. Acesta permite o evaluare simultană a politicilor fiscale și macroeconomice în raport cu orientările integrate, măsură despre care se anticipează că va imprima un grad mai ridicat de coerență orientării și anunțării politicilor economice în cadrul diferitelor procese de supraveghere. De asemenea, în cadrul semestrului european, supravegherea la nivel național este completată de supravegherea tematică, ce vizează progresele înregistrate în domeniul reformelor structurale mai ample convenite în Strategia Europa 2020.

Așa-numitul „semestru național” are loc în cea de-a doua jumătate a anului, interval în care statele membre finalizează bugetele naționale și aplică măsurile de politică economică aprobate pe parcursul semestrului european.

Deși este încă prea devreme pentru a evalua pe deplin eficiența semestrului european în ceea ce privește ameliorarea implementării politicilor fiscale și structurale în statele membre, cadrul poate contribui la o abordare caracterizată de un grad mai pronunțat de integrare și coerență în procesul de elaborare a politicilor economice.

Pactul Euro Plus

În cadrul reuniunii la nivel înalt din data de 11 martie 2011, liderii zonei euro au adoptat un pact pentru euro. Pactul vizează consolidarea pilonului economic al UEM prin extinderea în continuare a coordonării politicilor economice în domeniile de competență națională, îndeosebi în ceea ce privește competitivitatea, ocuparea forței de muncă și sustenabilitatea finanțelor publice pe termen lung. Pactul se adresează și statelor membre neparticipante la zona euro, la acesta aderând deja Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia și România, astfel că pactul a fost redenumit „Pactul Euro Plus”.

Pactul este fundamentat pe instrumentele existente de coordonare a politicilor economice, în principal pe Strategia Europa 2020, și este compatibil cu piața unică. Statele membre participante s-au angajat să depună eforturi deosebite și să întreprindă demersuri concrete, mai ambițioase decât cele convenite până în prezent. Pactul face parte din semestrul european, iar angajamentele asumate la nivel național sunt evaluate, cu frecvență anuală, de către șefii de stat sau de guvern.

Dimensiunea zonei euro în coordonarea politicilor economice

Efectele substanțiale de contagiune care se pot manifesta într-o uniune monetară (a se vedea mai sus) impun statelor din zona euro coordonarea deosebit de strânsă a politicilor economice ale acestora. Această dimensiune specifică a zonei euro este statuată în Tratatul de la Lisabona, care include un nou capitol axat pe „dispozițiile privind statele membre a căror monedă este euro”. Protocolul privind Eurogrupul, anexat la Tratat, se referă în mod explicit la necesitatea de a dezvolta „o cooperare din ce în ce mai strânsă între politicile economice din zona euro” în vederea favorizării condițiilor pentru realizarea unei creșteri economice mai solide în întreaga Uniune Europeană.

În concordanță cu această dimensiune specifică a zonei euro, Tratatul de la Lisabona a revizuit, de asemenea, procedurile de vot aferente deciziilor care urmează a fi adoptate în privința OGPE și a PSC. După cum s-a menționat anterior, numai țările din zona euro participă la votul Consiliului UE privind deciziile referitoare la aceste state. Obligația țărilor din zona euro de a respecta cu strictețe normele convenite este, de asemenea, reflectată de componenta corectivă a PSC și de procedura privind dezechilibrele excesive, sancțiuni financiare fiind prevăzute numai în cazul țărilor din zona euro.

Un alt exemplu al dimensiunii zonei euro în domeniul coordonării politicilor economice îl reprezintă politicile fiscale, în privința cărora țările din zona euro au convenit asupra întăririi supravegherii în cadrul existent la nivelul Eurogrupului. Mai concret, Eurogrupul realizează o evaluare anuală intermediară a compatibilității politicilor bugetare promovate de țările din zona euro înainte ca proiectele de buget ale acestora să fie supuse dezbaterii în parlamentele naționale.

Unul dintre principalele învățăminte desprinse din primul deceniu de existență a euro este cel al Consiliului ECOFIN, care a conchis, în luna octombrie 2008, că gradul de competitivitate al zonei euro trebuie supus unei monitorizări mai sistematice. Eurogrupul evaluează periodic piețele forței de muncă, evoluțiile la nivelul competitivității și dezechilibrele macroeconomice în zona euro. Totodată, noile orientări integrate adoptate în cadrul Strategiei Europa 2020 cuprind și o orientare detaliată pentru statele membre ale zonei euro, care se concentrează asupra dezechilibrelor macroeconomice.

Noi progrese în direcția consolidării dimensiunii zonei euro în coordonarea politicilor economice au fost înregistrate la summitul din data de 26 octombrie 2011, când liderii zonei euro au convenit să se reunească cel puțin de două ori pe an în așa-numitele „Reuniuni la nivel înalt ale zonei euro” pentru a oferi direcții strategice asupra politicilor economice și fiscale ale zonei euro, astfel încât dimensiunea zonei euro să poată fi mai bine integrată în politicile naționale. Liderii zonei euro s-au angajat, de asemenea, să întreprindă o serie de măsuri suplimentare, care depășesc cerințele existente, precum adoptarea unor norme privind echilibrul bugetar (din perspectivă structurală) prin care PSC este transpus în legislația națională, preferabil la nivel constituțional sau echivalent acestuia, și consultarea Comisiei și a altor țări din zona euro anterior adoptării unor planuri importante de reformă vizând politicile economice sau fiscale, cu potențiale efecte de propagare. (Declarația Reuniunii la nivel înalt a zonei euro)

Totodată, ca o reflectare a rolului primordial deținut de Eurogrup, de Comisie și de BCE în gestionarea zilnică a zonei euro, s-a convenit, de asemenea, asupra organizării unor reuniuni, cel puțin o dată pe lună, între președintele Reuniunii la nivel înalt a zonei euro, președintele Comisiei și președintele Eurogrupului, la care poate participa și președintele BCE. Președinții celor trei agenții de supraveghere (a se vedea Rolul BCE în noua arhitectură de supraveghere financiară) și coordonatorul EFSF/MES pot participa ad-hoc la aceste reuniuni.

În plus, o nouă dispoziție a Tratatului de la Lisabona [articolul 136 alineatul (1) din TFUE] permite țărilor din zona euro să adopte măsuri de consolidare a coordonării și supravegherii disciplinei bugetare și de elaborare a unor orientări de politică economică în vederea asigurării unei funcționări fără sincope a UEM. Se impune ca aceste măsuri, având caracter obligatoriu pentru țările din zona euro, să fie compatibile cu alte instrumente de politică economică (precum orientările integrate și PSC). Comisia a fost invitată de liderii zonei euro să prezinte propuneri referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor acestui articol.

Gestionarea crizei și Mecanismul european de stabilitate

În perioada 28-29 octombrie 2010, Consiliul European a convenit asupra înființării unui mecanism permanent de gestionare a crizei în vederea menținerii stabilității financiare în întreaga zonă euro. Înființarea viitorului Mecanism european de stabilitate (MES) a fost, în mod formal, adoptată la reuniunea Consiliului European din 24-25 martie 2011, în cadrul unui pachet cuprinzător de măsuri adoptate ca reacție la criză. Adoptarea acestor măsuri a urmat unei modificări limitate a articolului 136 din TFUE, destinat să permită țărilor din zona euro instituirea unui mecanism de stabilitate care să fie activat, în funcție de necesități, pentru a menține stabilitatea zonei euro în ansamblu, orice volum de asistență financiară fiind acordat numai cu respectarea unor condiții stricte.

Se preconizează că MES va intra în vigoare cel târziu în luna iulie 2012, dispunând de o capacitate de creditare de 500 de miliarde EUR, și că va înlocui măsurile temporare, precum European Financial Stability Facility (EFSF) și Mecanismul european de stabilizare financiară (MESF), care au fost instituite prin deciziile Consiliului ECOFIN din data de 9 mai 2010 în vederea acordării de sprijin financiar statelor membre care se confruntă cu dificultăți financiare.

MESF a fost înființat ca un mecanism al UE, baza juridică a acestuia reprezentând-o articolul 122 din TFUE, în timp ce EFSF a fost instituită ca un mecanism al zonei euro, în conformitate cu dispozițiile articolului 122 din TFUE și ale unui acord interguvernamental la nivelul țărilor din zona euro. Cele două mecanisme dispun de o capacitate de creditare potențială în valoare cumulată de 500 de miliarde EUR.

La summiturile desfășurate la 11 martie 2011 și, respectiv, 21 iulie 2011, liderii zonei euro au convenit asupra flexibilizării EFSF și a viitorului MES, permițând acestora să adopte măsuri în baza unui program preventiv, să finanțeze recapitalizarea instituțiilor financiare și să efectueze intervenții pe piața primară de obligațiuni, precum și pe cea secundară.

La data de 26 octombrie 2011, șefii de stat sau de guvern din zona euro au convenit asupra valorificării la maximum a resurselor disponibile ale EFSF, fără a spori garanțiile care susțin facilitățile, prin (i) creșterea calității creditului asociat noilor datorii contractate de statele membre și/sau (ii) o combinație de resurse ale instituțiilor financiare publice și private și ale investitorilor, care pot fi mobilizate prin intermediul vehiculelor cu destinație specială. În plus, resursele EFSF pot fi consolidate în continuare printr-o cooperare și mai strânsă cu FMI.

BCE este implicată în anumite operațiuni derulate de MESF, EFSF și de viitorul MES.

În primul rând, instituția conlucrează cu Comisia Europeană și cu FMI și evaluează în ce măsură există riscuri la adresa stabilității financiare în întreaga zonă euro, iar experții BCE efectuează o analiză riguroasă a sustenabilității datoriei. Intervențiile EFSF și MES pe piața secundară de obligațiuni vor avea loc în baza raportului BCE.

BCE va pune la dispoziție și experți tehnici care, alături de Comisia Europeană și FMI, vor purta negocieri asupra unui program de ajustare macroeconomică cu statele membre care solicită sprijin financiar și vor monitoriza aplicarea acestui program (a se vedea articolul din Buletinul lunar – iulie 2011 intitulat The European Stability Mechanism).

Totodată, în luna decembrie 2011, BCE a convenit să acționeze în calitate de agent pentru activitățile derulate de EFSF pe piața secundară de obligațiuni.